Translate into:


Fură widget-ul Zamolxis Xl8!

Faceți căutări pe acest blog

duminică, 21 iulie 2013

Shqipëria, țara vulturilor (drumul ocolit) - Partea a 2-a: Ziua1 - Cazanele Dunării, Majdanpek, Peștera Resava, Mănăstirea Manasija, Tetovo; sau cum socoteala româno-albaneză nu se potrivește cu cea din Kosovo

Că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, o știm cu toții. Că târgul în cauză este Kosovo, vă spun eu acum. Că de multe ori așteptările sunt așa de mari încât pur și simplu îți scapă un amănunt infim ce îți poate demola definitiv planificarea călătoriei, să nu îmi spuneți că nu ați pățit. Pe scurt, pentru că nu am putut intra în Kosovo, a trebuit să schimb traseul, ceea ce a însemnat o oboseală în plus, un pachet de nervi nenecesari, un surplus de vreo 380 de kilometri (vreo 180 azi și vreo 200 mâiine), o cazare platită în zadar (cea de la Bairam Curri), faptul că am ratat unul din cele mai spectaculoase trasee pe apă din lume (comparabil cu unul printre fiordurile norvegiene), cel de pe lacul Koman. Dar să le luăm pe rând.

Ziua dinaintea plecării, cu febra de rigoare, pregătiri și neliniști. Câteva ore de somn și după miezul nopții plecarea. Zorii zilei ne prind pe malul sârbesc al Dunării și ne oprim pentru a admira încă odată defileul de la Cazane. Se nimerește să oprim fix unde se vede Mănăstirea Mraconia de pe malul românesc. Denumirea vine de la „loc ascuns” sau „apă întunecată”. Este reconstruită pe un fost punct de observație al circulației pe apă (inițial vechea mănăstire era mult mai jos, sub nivelul prezent al apei datorat construirii barajului de la Porțile de Fier). În acel loc distanța dintre maluri fiind destul de mică nu puteau circula două vase concomitent, impunându-se un  punct de observație și de dirijare a circulației pe apă, cu priorități de trecere.

Popas, poze și mai departe că mai e destul de mers. Ideea e să ajungem până în miezul nopții la Bairam Curri în Albania pentru cazare și să încercăm să mai vedem ceva pe drum. Ceva în Serbia și ceva în Kosovo. În Serbia, oarecum în drumul nostru erau Peștera Resava și Manastirea Manasija. Am pus destinațiile pe GPS și acesta ne-a oferit un traseu puțin umblat, foarte spectaculos, peste munți, cu drumuri înguste. Într-un vârf de munte, dăm peste o urbe destul de aglomerată, în inima pustietății, destul de industrializată. Am constatat că este o zonă de unde se extrage și se prelucrează de multă vreme minereu de cupru. Lacul din fotografia de mai jos este antropic, rezultat în urma acestei activități. Are o culoare nenaturală, datorată oxizilor de cupru. Localitatea se numește Majdanpek, ceea ce ar putea însemna mina de pe râul Pek. Aici se produc țevi din cupru de foarte bună calitate.

După alți câțiva kilometri străbătuți prin peisaje rurale cu oameni muncitori și gospodării ce sfidează trecutul național apropiat, iată-ne ajunși la prima peșteră amenajată pentru turiști din Serbia, întinsă pe vreo 2800 de metri subpământeni împărțiți pe trei etaje legate între ele prin pasaje artificiale sau naturale. Din aceste galerii și camere subterane, doar cele de la primul și al doilea nivel sunt deschise publicului. Multitudinea de culori cu care ești asaltat se datorează varietății de minerale din structura rocilor. Accesul spre această lume te va costa vreo 350 de dinari sârbești, ce se vor dovedi la ieșire extraordinar de bine cheltuiți. Nu vă așteptați la cine știe vorbitor de vreo limbă străină, dar probabil că nici nu trebuie, întrucât peștera vorbește de la sine. A fost vorba despre Peștera Resava, de lângă Despotovac (vezi harta de la sfârșit). Pentru alte detalii, consultați site-ul oficial. Veți găsi acolo în secțiunea Panorama, direcții spre alte atracții din apropiere (o cascadă, un parc național, un muzeu de clădiri-miniaturi sau o mănăstire despre care o să vă vorbesc).

Gândită a-i fi centru cultural-religios pe timpul vieții și loc de veci post-mortem ctitorului Despot Stefan Lazarević, Mănăstirea Manasija păstrează încă din grandoarea de odinioară, unicitatea ei fiind motivul înscrierii pe lista de așteptare a Patrimoniului UNESCO.
Biserici înconjurate de ziduri am mai văzut, însă cu un zid simplu înconjurător și un singur turn de apărare. Ei bine, aici vine unicitatea, aceasta are nu mai puțin de 11 turnuri de apărare dintre care unul chiar impunător, fiind practic o fortăreață în toată regula. Pentru vremea aceea era un sistem modern de apărare, la construcția căruia, Despotul Stefan Lazarević a chemat cei mai iscusiți meșteri. În interiorul acestor ziduri au fost traduse și copiate manuscrise, ce s-au adăugat bibliotecii găzduită de zidurile inexpugnabile. Vreo 20.000 de manuscrise, o adevărată comoară. Acest lucru a dus la dezvoltarea învățământului și a educației prin Școala Resava, un curent nou creat.
După moartea domnitorului, biserica a fost cotropită, jefuită, incendiată, plumbul de pe acoperiș a fost folosit la muniție, manuscrisele s-au pierdut, biserica a fost folosită drept adăpost pentru animale. Ce s-a salvat, se află azi prin bibliotecile și muzeele de la Muntele Athos, prin Belgrad și prin Rusia.
În timpul stăpânirii austriece, biserica a folosit drept depozit de armament și chiar a explodat. Ceea ce se vede azi, este parțial reconstruit.
Magazinul cu suveniruri te va lăsa cu gura căscată; printre multele suveniruri bisericești vei găsi o varietate de bijuterii din argint cu pietre semiprețioase lucrate manual de măicuțele mănăstirii, măicuțe ce îți vor vorbi fie într-o engleză perfectă, fie în italiană, fie franceză. Mai rar.
Credit foto: pes2011.elfak.ni.ac.rs
 

Pentru că era târziu, am plecat în grabă nerăbdători să vedem și Kosovo. Așa că am ieșit la autostrada către Nis si apoi, mai departe pe un drum destul de neîngrijit și cu gropi spre granița kosovară. Doar că odată ajunși în vamă aveam să descoperim că nu vom putea trece în tânăra lor țară, motivul fiind că nu aveam pașapoartele la noi. Ce neglijență din partea noastră să ne încredem doar în ce au scris alții pe blog. Adică faptul că fiind provincie a Serbiei, dinspre Serbia puteai trece în Kosovo doar cu buletinul., dar dacă intrai spre exemplu dinspre Albania, nu puteai decât cu pașaportul. Ei bine, am sunat la ambasada României la Belgrad și ne-au lămurit cu diplomație că nu prea avem cum să trecem cu buletinul. Cred că de vină este nerecunoașterea statutului de țară de către România. Cine știe?
Cu frustrarea de a nu putea merge mai departe, am cântărit cele trei variante posibile:
- să ne întoarcem acasă, numai așa de nervi;
- să ocolim prin Muntenegru, dar era traseu de munte și nu știam foarte bine dacă puteam trece cu buletinul;
- să ocolim prin Macedonia.
Toate cele trei variante țineau cont de faptul că se pierdea cazarea de la Bairam Curri, fiind destul de departe ocolul.
Am decis să încercăm prin Macedonia.  Ne-a „salutat” o veche biserică nefinalizată la margine de drum, cu un cimitir al eroilor din recentul război.
Biserica Bechov - Degrmen

Și iată-ne întorși din drum până aproape de Nis pe un drum infect, apoi pe autostrada către Skopie și pe la 21:00 intram în Macedonia. Am încercat o cazare prin Skopie dar nu am găsit ceva rezonabil și am plecat spre Tetovo, unde am dat 40 euro la miezul nopții pe o cameră ce s-a dovedit a fi regească. Urma să ne odihnim pentru distanța destul de lungă de a doua zi. Hotelul unde am stat se numește Hotel Dinamika.

„Distracția” din această zi a fost cam de 1100 km și vreo 100 euro. Să vedem mâine...

2 comentarii:

ici-colo.ro spunea...

fain, astept cu mare interes urmarea.

cand ati mers voi nu era inca deschis podul de la Vidin? cred ca pe acolo era o ruta mai scurta.

fabitzu spunea...

@ici-colo.ro: Așa e. Pe 27 aprilie 2013 încă nu se circula pe podul Calafat - Vidin.

Trimiteți un comentariu

Iti poti spune parerea aici: