Kaymaklı - istorie creştină pe 8 etaje...în profunzime...

Când te gândeşti că în societatea vitezistă de azi "spaţiul personal" - aşa cum ne învaţă  materiile sociologice - tinde să ia dimensiuni tot mai mari şi că modul de comunicare tinde către unul monosilabic, digital, iar sentimentul de împreună simţire unul cu celălalt tinde către zero datorită interiorizării noastre din ce în ce mai mari, cauzând bolile secolului XX care încep cu prefixul "psi", nemaivorbind de modalitatea utopică azi de a trăi pentru a produce, partaja, consuma şi păstra ceva comun care să rămână atemporal, nu-ţi rămâne decât să te întrebi - dar sa nu poţi da un răspuns - dacă nu cumva evoluţia noastră înseamnă altceva decât semantica indică.

Să revenim cu picioarele pe Pământ din înalta sferă a filozofiei şi să repetăm:

- oraşele noastre se dezvoltă pe verticală şi pe orizontală rezultând zgârie nori şi proprietăţi rezidenţiale care mai de care mai izolate şi închise (fortuite);

- comunicăm prin "mess" sau telefoane "high-tech", orientaţi de GPS-uri fără personalitate, rezumând această comunicare la o simplă apăsare pe butoane şi la o "audiţie" binară transformată în sunet artificial, transferând factorul de decizie al cursului acţiunilor vieţii noastre către aceste maşinării denumite pompos "tehnologie";

- ne cunoaştem vecinii cel mult doar ca pe o imagine fotografică şi nu ca persoane cu care am putea partaja, dezvolta, produce şi transmite ceva împreună pentru a rămâne întru amintire.

Mare mi-a fost mirarea şi încântarea să descopăr printr-o preumblare din septembrie 2009 prin Turcia, mai precis prin Cappadocia, urmele unor colectivităţi ce au putut trăi altfel decât cum am spus mai sus. Aceste colectivităţi ar fi avut toate şansele să nu fi existat deloc, dat fiind condiţiile vitrege potrivnice din acea vreme. Este vorba de oraşul Kaymaklı, cel mai întins din multele oraşe subterane din zonă.

Departe de a fi un oraş clădit, Kaymaklı este unul "săpat" pentru că, da, este o mare reţea de tuneluri (a se citi străzi) care unesc numeroase cavităţi (a se citi camere de locuit, cămări, depozite, bucătării, biserici, cimitire, vinării şi chiar grajduri), într-un cuvânt, tot ce trebuie pentru adăpostirea unei comunităţi de circa 5000 de suflete împreună cu animalele lor.
Menţionate în "Geografia" lui Strabon şi în scrierile lui Xenophon, oraşele subterane s-au dezvoltat în timpul persecuţiilor religioase asupra creştinilor, aceştia putând supravieţui doar în acest mod. Ingeniozitatea troglodiţilor ne uimeşte şi azi. Intrările în labirintul de sub pământ erau cunoscute doar de locuitori, care, odata intraţi, sigilau acea intrare printr-un sistem de uşi cilindrice din piatră de circa 1 - 1,5 m diametru, 200 - 300 kg  şi 40 - 50 cm grosime, care erau culisate pe dinăuntru peste gura de intrare în tunel. Aceste "uşi" se  regăsesc din loc în loc astfel încât dacă prin vreun fel duşmanul trecea de vreuna, nu ar fi avut cum să treacă de următoarea şi tot aşa.

Surprinzătoare este construirea acestor cavităţi în jurul unor puţuri verticale săpate pentru a asigura ventilaţia. Astfel chiar şi la al patrulea etaj (ultimul vizitabil din 8) aerul este foarte proaspăt (aer condiţionat, aşa cum sugerează ghidul). Pe tot parcursul anului, temperatura se păstrează constant în jurul valorii de 14 grade, probabil se ridica la 18 grade în perioadele când oraşul era locuit. Tot ghidul ne povesteşte despre existenţa "telefonului" între camere, nişte orificii de maxim 10 cm diametru care leagă diferitele etaje şi prin care oamenii puteau comunica. Există orificii săpate în pereţi pentru aşezarea lămpilor cu ulei de in pentru iluminat.

Unele puţuri sunt săpate până la adâncimea pânzei freatice, de unde troglodiţii îşi asigurau apa de băut şi spălat. Există de asemenea şi puţuri false, săpate pentru a preveni otrăvirea apelor de către duşmani. 

Există camere unde morţii erau puşi temporar înainte de înmormântarea de suprafaţă.

Am întrebat ghidul cum se face că nu s-a prăbuşit acest labirint săpat şi neconsolidat cu nimic. Ne-a spus că săpăturile sunt făcute în tuf vulcanic, ce este foarte uşor de săpat odată ce treci de o grosime de 6 cm. Această suprafaţă devine dură după circa 48 de ore în prezenţa oxigenului, ceea ce înseamnă că acei oameni au trebuit să sape continuu pentru a preveni pietrificarea suprafeţei şi luarea de la capăt a procesului de "spargere" a rocii.

Se presupune că materialul excavat din tuneluri (ce se regăsesc până la aproape 100 metri sub pământ,) ar fi ceea ce se vede a fi dealul de la periferia modernului oraş.

Cam aşa arată un plan al unui oraş subteran:

Ceea ce este "deasupra":

Străzi ale oraşului:

Camere:

Moara de măcinat:

Uşile din piatră:

Se spune că deşi erau mici de statură, locuitorii erau înzestraţi cu o forţă neobişnuită, aşa că un singur om  era capabil să ridice o astfel de poartă printr-un sistem de pârghii şi să o introducă în orificiu pentru sigilarea coridoarelor. Se pare că două persoane contemporane nu pot face lucrul asta...

Fără comentariu...

Ori noi suntem prea înalţi, ori ei erau prea scunzi....

Bucătăriile comune care deserveau câte 40 de familii fiecare:

Si un turc (selgiucid poate) mai blând cu creştinii din moment ce aceştia i-au dat voie să le viziteze locuinţele strategice.....

Cum ajungi: Pe drumul între Nevşehir (centrul Cappadociei) şi Nigde. Sunt indicatoare turistice maro peste tot.

Când să mergi: În orice perioadă a anului având în vedere că în subteran se păstrează o temperatură constantă.

Cât costă: Drumul îl calculezi singur, intrarea este de 10 lire turceşti şi ar fi bine să plăteşti şi ghidul (noi am fost mai mulţi şi am plătit câte 1 euro de persoană).